Curajul de a spune STOP!
Era o zi frumoasă de primăvară. Vlad mergea prin curtea interioară a școlii împreună cu prietenul lui, Andrei.
Erau în clasa a V-a și, chiar dacă nu erau cei mai populari copii, aveau una dintre cele mai frumoase prietenii.
Andrei era un băiat liniștit, mereu cu o carte în mână. Purta ochelari mari și vorbea încet. Unii colegi îl considerau „ciudat”, doar pentru că era diferit. Vlad îl plăcea pentru bunătatea și calmul lui.
Într-una dintre pauze, cei doi s-au așezat pe o bancă și au început să-și mănânce sandvișurile.
Liniștea lor a fost curând tulburată de două voci cunoscute: Darius și Mihai, colegi mai mari, care adesea se distrau pe seama altora.
— Ce faceți, mă, fraierilor, aici? — a spus Mihai, cu un zâmbet batjocoritor.
Fără niciun motiv, cei doi s-au apropiat, au râs și, într-o clipă, i-au dat sandvișul lui Andrei pe jos. Andrei s-a speriat. Nu a zis nimic, doar a privit în pământ, roșu la față. Vlad a simțit cum îl cuprinde furia. Ar fi putut să tacă… dar ceva din el nu-l lăsa. Fără să țipe și fără să amenințe, a spus ferm:
— STOP! Nu e în regulă ce faceți. Nu e o glumă să umilești un coleg!
— Ce zici tu, piciule? Te-ai făcut avocat? — a râs Mihai.
— Da. Îl apăr, pentru că nu aveți niciun drept să vă purtați așa.
Darius a ridicat din umeri.
— Hai, mă, că doar glumeam și noi un pic!
În acel moment, Alexandra, sora lui Vlad, a trecut prin curte și a auzit conversația.
— Ce se întâmplă aici? De ce e sandvișul lui Andrei pe jos? — a întrebat ea.
— M-au necăjit băieții și mi-au aruncat mâncarea, — a spus Andrei încet, — dar Vlad mi-a luat apărarea.
— Poate vreți să merg la domnul director și să-i povestesc cum vă distrați voi, — a spus Alexandra, privind hotărât spre Darius și Mihai.
Cei doi au râs fals, dar privirea serioasă a lui Vlad și a Alexandrei i-a făcut să dea înapoi. După ore, acasă, Vlad era tăcut. Nu povestise nimic. Nu pentru că îi era rușine, ci pentru că i se părea ceva firesc să-și apere prietenul. Alexandra, însă, i-a spus tatălui lor ce s-a întâmplat.
— A făcut ce trebuia, — a spus ea.
— A spus „STOP” când nimeni altcineva nu a avut curajul s-o facă.
Tatăl a venit în camera lui Vlad, s-a așezat lângă el pe pat și i-a pus o mână pe umăr.
— Sunt foarte mândru de tine, fiule. Ai avut curaj. Poate că azi, datorită ție, Andrei nu va mai merge acasă cu lacrimi în ochi.
Vlad a ridicat privirea. În ochii tatălui său a văzut blândețe și înțelegere. N-a fost nevoie de alte cuvinte.
În ziua aceea, Vlad a înțeles că uneori curajul nu înseamnă să lupți sau să ridici vocea, ci să fii primul care are tăria de a spune: „Ajunge!” Și asta, uneori, poate schimba totul.
