Bicicleta
Era o zi frumoasă de iunie. Afară era călduț, iar cerul senin promitea o aventură perfectă în mijlocul naturii. Vlad a venit la tatăl lui cu o idee:
— Tată, ce-ar fi să mergem împreună cu bicicletele pe dealuri și prin pădure? Am chef de o aventură adevărată!
Tatăl a zâmbit și a fost imediat de acord. Au pregătit un rucsac mic cu apă, fructe și covrigei, „pentru orice eventualitate”. Au verificat bicicletele: cauciucurile, frânele, vitezele, trusa de scule — totul era în regulă. După ce au îmbrățișat-o pe mama, și-au pus căștile de protecție, mănușile și au pornit entuziasmați la drum.
Pe drum, au vorbit ca doi prieteni. Tatăl l-a ascultat pe Vlad povestind despre pasiunile lui și despre prieteni, iar timpul a trecut repede. Curând au ajuns în pădure. Aerul era diferit — plin de arome: pământ reavăn, frunze uscate, miros de flori de câmp și fructe de pădure. Părea că natura îi împinge blând din spate, spre locuri necunoscute. După o vreme, au ajuns la baza unui deal destul de abrupt.
— Ce zici, Vlade? Îl urcăm? — a întrebat tatăl, provocator.
— Crezi că putem? — a zis Vlad, ușor descumpănit.
— De ce nu? Cu puțin efort și ambiție, totul se poate!
Zis și făcut. Au schimbat vitezele pentru urcare și au început să pedaleze.
— Vlade, nu te grăbi. Nu viteza contează. Fiecare are ritmul lui. Important e să pedalezi constant, — l-a sfătuit tatăl.
— Înțeles, — a răspuns băiatul, concentrat.
Cărarea era plină de denivelări și de șanțuri făcute de ploaie. Urcatul era greu pentru amândoi, dar Vlad se ținea bine. După câteva minute, a început să obosească. Respira greu, iar picioarele îi tremurau.
— Vlad, încearcă să nu te oprești! Dacă te oprești, e mai greu să pornești în pantă, — l-a încurajat tatăl.
— Tata… de ce trebuie neapărat să urcăm până sus? — a întrebat Vlad, gâfâind.
— Cine ne vede dacă nu ajungem?
Tatăl s-a oprit, și-a sprijinit bicicleta și s-a uitat la el cu blândețe.
— Cum cine ne vede, Vlade? Noi! Noi ne vedem!
Vlad a ridicat sprâncenele.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, dacă nu renunți, vei vedea lumea de sus, dintr-un loc unde ajung doar cei care nu se dau bătuți. Și te vei simți mândru de tine.
Băiatul a tăcut câteva secunde, apoi a oftat și a pornit din nou la drum. Cu ajutorul tatălui, pedală cu pedală, au ajuns în vârful dealului. Peisajul era minunat. În depărtare se vedea o turmă de oi pe un deal, iar pe altul, pădurea strălucea în lumina soarelui. Totul părea mai frumos de acolo, de sus.
— Tată, ai avut dreptate! Mă simt mult mai bine acum! Nu doar pentru că e frumos… ci pentru că…
— Da? — l-a îndemnat tatăl.
— Mi-am demonstrat că pot, dacă vreau cu adevărat!
Tatăl a râs.
— A durut?
— Un pic, dar a meritat! Cu un pic de efort, am reușit!
— Sunt mândru de tine, fiule! — a spus tatăl, zâmbind.
Vlad a zâmbit și el. Simțea o liniște plăcută și o bucurie adâncă. A înțeles că nu doar urcase un deal, ci și o parte din el însuși. Era o lecție pe care nu avea s-o uite niciodată.
